un poem

pentru ca omagiile aduse nepasarii ar putea fi apreciate chiar si de noi, poporul de libarci (caci aceasta este semintia careia accept a ma supune), iacata o poema... impresionanta nu, caci pe noi nu ne misca nimic, dar... interesanta! (si inspiranta tot aiurea ar fi fost!)

Voi n-aţi fost cu noi în celule

Voi n-aţi fost cu noi în celule
să ştiţi ce e viaţa de bezne,
sub ghiare de fiară, cu guri nesătule,
voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle,
strivit de cătuşe la glezne.

Voi n-aţi plâns cu pumnii-n orbite,
străpunşi de cuţitul trădării.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n-aţi dus povara durerilor sfinte
spre slava şi binele ţării.

În cântec cu noi laolaltă
trecând printre umbre pereţii,
voi n-aţi cunoscut frumuseţea înaltă
cum dorul irumpe, cum inima saltă
gonind după harfele vieţii.

Ce-i truda de braţe plăpânde,
ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru,
cum scârţâie osul când frigul pătrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveţi de unde
să spuneţi aproapelui vostru.

Voi nu ştiţi în crunta-nchisoare
cum minte nădejdea şi visul,
când uşi se închid sub zăvoare,
cum în noi insul se vede pe sine,
privind povârnişul în groaznica lui încleştare.

Aţi stat la ospeţe-ncărcate
gonind după fast şi orgoliu,
nici milă de noi şi nici dor, nici dreptate,
nici candelă - aprinsă şi nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.

Aşa sunteţi toţi cei ce crezurăţi
că pumnul e singura faimă.
Făţarnici la cuget, pe-alături ne treceţi,
când noi cu obraji ca pământul şi vineţi,
gustăm din osândă şi spaimă.

Când porţile sparge-se-or toate
şi morţii vor prinde să urle,
când lanţuri şi ziduri cădea-vor sfărâmate,
voi nu ştiţi ce-nseamnă-nvierea din moarte,
căci n-aţi fost cu noi în celule.

de Radu Gyr, din volumul Poeti dupa gratii

recunosc ca eu nu o inteleg, caci nu ma pasioneaza literatura (ar fi fatal sa manifest dihotomii sterpe, precum pasiuni, oh, da!)... am ales-o insa pentru ca face uz (si aici nu-mi permit a emite judecati valorice) de cuvinte adaptate si neadaptate