iluzii

e doar un film prost... o poveste banala
fara vreun inceput concret, si mai ales, fara a intrezari vreo posibilitate a unui final
nu se mai stie cand a venit, sau de unde, nici ce fusese inainte de asta... in plus, pentru cine mai conteaza oare acum?

oamenii sunt cel putin curiosi... iti intra in casa asa, pe ne-pusa-masa... fara a socoti si ei daca e sau nu momentul potrivit pentru asta, fara sa se-ntrebe: "oare e liber?" "oare e loc acolo?"
nu... cum zaresc o crapatura deschisa, cum hop si ei... unul da navala, altul da buzna... altul da doar din coate
numai din gura nu gasesc ei de cuviinta sa dea... sa-ti spuna ce si cum, sa te roage, sa te-ntrebe... nu zic sa-ti ceara chiar permisiunea, dar macar un pic de bunavointa s-arate... macar sa-ti dezvaluie ce plan au, cat vor sa zaboveasca... dar oare ei or sti?

e o poveste a unui el si-a unei ea... numai a lor, singurul lor bun, de asta nici nu-i importa daca e banala sau doar lipsita de sens

el a intrat intr-o seara de toamna tarzie, intunecata... uda, geroasa...
ea uitase poarta deschisa (cum o uita mereu, nici macar nu-i trecuse vreodata prin gand s-o inchida)
el a sosit, si, fara sa stea pe ganduri, fara sa priveasca ce-i in jur, a poposit acolo... ca la un han... era caldut inauntru si mai ales, licarea o lumina... asta l-o fi ademenit catre acolo... s-a asezat direct la masa...
ea a-nteles ca avea un musafir nepoftit... nu-l invitase ea, dar l-a primit si asa
el nu era guraliv...
ea l-a ospatat... i-a dat chiar si-o patura, sa se-nveleasca, sa nu raceasca... patura tesuta din toate visele ei... inca purta in ea mireasma sufletului ei (da, nici ea nu s-a-ntrebat atunci "el o mirosi?" "l-o deranja?" "o conta?"... dar alta patura nici n-avusese atunci, daca el venise asa, pe ne-pusa-masa)

oamenii sunt cel putin curiosi... isi pot spune multe in tacere, fara cuvinte... asa se tes legaminte... se face schimb de povesti... tu o dai pe-a ta, o primesti pe-a lui... candva nici nu mai stii ce-a fost si cand a fost numai al tau... dar nici nu mai conteaza

el a ramas o vreme la ea... nici ea nu-l intreba "cand pleci?", nici el nu dadea semne c-ar mai incape vorba a pleca vreodata... ca si cum acolo-i fusese dintotdeauna locul, ca si cum niciodata n-ar fi fost altceva
nu parea ca l-ar deranja prea mult locul pe care el singur l-a ocupat pe canapea...

"ce-o fi cautat?" "de ce-o fi venit?"

el o fi stiut?

candva, cine mai stie cate vreme se va fi scurs?!, el a disparut...
ea s-a speriat... abia atunci a inteles ca interiorul casei ei se schimbase: il continea acum pe el... deja si patura se impregnase cu gustul lui...
apoi, dupa o vreme, sa fi fost mult, sa fi fost putin?!, el a revenit... adusese, intaia data, o sacosa: in ea, un vis in plus, si mult prea multe temeri
le-au gatit in aceeasi seara la cina... le-au mancat si-n zilele ce-au urmat: au descoperit impreuna ca grijile si fricile, cand le-ai fiert in lapte in prealabil, apoi, puse pe farfurie, devin digerabile

si patura cu iz de "noi" devenea mai calduroasa

intr-un coltisor, tupilata, picase samanta plecarii
n-o banuia nici el, nici ea, dar samanta prinsese rod, si crestea... si cu ea, amarul

si el tot pleca, si se intorcea, si ea il primea... de fiecare data la fel: sub aceeasi patura, in aceeasi casa... care nu mai erau demult la fel

oamenii sunt cel putin curiosi... oare cat timp se asteapta, in medie, o intoarcere?

"ca vine iarasi toamna, geroasa... intunecata... iar patura aia inca ii pastreaza izul lui... lumina oare o mai licari?"


semnat:
cenusharela